Exponatul lunii aprilie 2025: PRĂZNICAR AL ÎNVIERII

PRĂZNICAR  AL  ÎNVIERII

Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Orăștie instituție emblematică pentru etnografia Ținutului Orăștiei a fost inaugurat în vara anului 1952, deținând numeroase piese și colecții de o deosebită valoare. De-a lungul anilor patrimoniul muzeului orăștian a fost îmbogățit prin achiziție și donații a unui număr mare de piese etnografice între care se află și câteva zeci de icoane, provenite din Ținutul Orăștiei. Aceste lucrări fie că este vorba de piese de mici dimensiuni folosite în case fie că vorbim de piese de mari dimensiuni folosite în biserici erau realizate pe lemn sau pe sticlă (ponderea cea mai mare o au cele pe sticlă) fiind produse în diferite centre din Transilvania.

Începuturile picturii pe sticlă la români ar fi fost în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, deoarece apariția unor glăjerii (ateliere în care se producea sticlă) a permis ca acest meșteșug să se dezvolte. Începând cu secolul al XIX-lea s-a ajuns la producerea de icoane în serie, unele realizate de meșteri neștiutori de carte care făceau o acțiune de copiere e unui șablon, nu un act artistic. Costul unei astfel de icoane era mult mai mic decât în cazul uneia realizate pe lemn. Materialele necesare realizării unei icoane erau sticla, folosită cu dublu rol - ca suport și ca strat protector al picturii - tiparul de hârtie, culorile pentru zugrăvire și lemnul pentru rame. Cele mai vechi icoane foloseau sticla de „glăjărie” care fiind produsă manual, era vălurită și destul de poroasă, foarte subțire. În momentul în care a început să se folosească sticla industrială grosimea acesteia a crescut considerabil. Tiparul de hârtie era uns cu terebentină și așezat invers sub bucata de sticlă. Se trasau contururile cu negru după care se umpleau cu culoare. Ramele în care se așeza sticla vopsită erau din lemn subțire de brad, iar capacele de protecție se ciopleau tot din lemn, cu barda, putând fi formate din una, două sau chiar trei bucăți de lemn. Până către sfârșitul secolului al XIXI-lea și cuiele cu care se prindeau ramele de capac erau din lemn. Apoi la începutul secolului XX acestea vor fi înlocuite cu cuie mici din fier. Temele reprezentate erau diverse de la Maica Domnului cu Pruncul, la diferiți sfinți, dar și icoane ce reprezentau mai multe sărbători liturgice de peste an (un număr de 13) numite prăznicare.

Piesa la care facem referire în acest material este una excepțională, ce provine din centrul de la Laz (județul Alba). Acest centru a fost considerat cel mai prolific centru de pictură pe sticlă din secolul al XIX-lea din sud-vestul Transilvaniei, aici funcționând o adevărată dinastie de zugravi de icoane, cea a familiei Poienarilor.

Este un Prăznicar al Învierii, o icoană de dimensiuni medii (40 x 35,5 cm) pictată pe sticlă subțire de glăjărie, cu rama din lemn, băițuită și capacul de protecție format din 2 bucăți de lemn cioplit sumar cu barda. Icoana înfățișează principalele sărbători din anul bisericesc, desfășurate în 14 scene, dintre care cea centrală este mai mare și prezintă ambele variante ale Învierii lui Isus: Femeile mironosițe la mormânt și Coborârea la Iad. În partea superioară a acestei casete este redat Hristos Înviat cu femeile mironosițe într-un context care evocă patimile sugerate de cele trei cruci. Scena Coborârii în Iad dispusă în partea inferioară a casetei pare inspirată din Penticostarul tipărit la Sibiu, în 1805.

Cele 12 sărbători (praznice) dispuse în castele din jurul celei centrale sunt delimitate de benzi înguste aurii, decorate cu bobițe gri. Toate scenele au numele zugrăvite cu caractere chirilice de culoare neagră, în limbaj liturgic popular (începând din partea dreaptă jos): Nașterea Precesti, Ziua Crucii, Vedenia (Intrarea Fecioarei Maria în Templu), Nașterea lui Isus, Botezul lui Isus, Stretenia (Întâmpinarea Domnului), Bunavestire, Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim), Ispasul (Înălțarea), Rusaliile (Cina de la Mamvri), Obrecenia (Schimbarea la față a lui Isus), Adormirea Precistii. Pentru redarea fondului scenelor s-a folosit culoarea verde, doar la „Coborârea în Iad” avem un fond roșiatic care vrea să sugereze dogoarea focului. Veșmintele personajelor au fost pictate cu roșu, albastru și verde, iar nimburile circulare din jurul capetelor cu auriu. Unele dintre scene se desfășoară într-un cadru interior sugerat de draperiile roșii sau albastre care cad în falduri bogate. În scena care prezintă Nașterea lui Isus se observă un element arhitectonic caracteristic centrului Laz și anume o casă care încearcă să imite arhitectura rurală specifică zonei.

Icoana mai sus descrisă nu este nici semnată, nici datată, însă anumite elemente au determinat atribuirea ei talentatului iconar Simion Poienaru din Laz. Atribuirea s-a făcut de specialiști ai Muzeului Unirii din Alba Iulia, unde icoana noastră a fost expusă în anul 2014, în cadrul expoziției temporare „Prăznicarul Învierii, icoana calendar a zugravilor de la Laz”. Cercetătoarea Ioana Rustoiu este de părere că prăznicarul nostru a fost realizat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de către Simion Poienaru (1801-1872) cel căruia cercetătorii Iuliana și Dumitru Dancu i-au atribuit introducerea în repertoriul tematic al Lazului a compoziției prăznicarelor Învierii. Extrem de talentat, aceste meșter este autorul unui însemnat număr de icoane pe sticlă și lemn, crucifixe si sfeșnice dar și a osuarului de la Jina.

Este clar o icoană extrem de valoroasă pictată cel mai probabil care se încadrează din punct de vedere compozițional și al formatului icoanei în prima parte a activității sale artistice.

Centrul de pictură pe sticlă de la Laz își continuă activitatea și în zilele noastre, fiind reprezentat cu mândrie de Florin Poenariu, declarat Tezaur Uman Viu, acesta duce mai departe o tradiție de mare valoare reproducând creații ale înaintașilor săi.

Secția de Istorie și Artă a Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva

Conservator Iustina Bogdan

Muzeograf Daniela Șendroiu