Avram Iancu – Gândurile unui moț. Pregătiri de luptă

Avram Iancu – Gândurile unui moț. Pregătiri de luptă

Vreme de două mii de ani, valuri, valuri de populații au trecut pe aici, precum talazurile mărilor în furtună. Noi ne-am ținut strâns lipiți de pământul nostru, cu rădăcinile adânc înfipte în țărâna udată cu sudoarea, lacrimile și sângele străbunilor, așa încât, furtunile, vifornițele și talazurile mari ale istoriei nu ne-au spulberat, nu ne-au risipit. Am rămas tot aici, iubind cu disperare acest pământ ce ne era casă și leagăn de îngropăciune și pită de pus pe masă. Da, am stat cu rădăcinile adânc înfipți în pământ, până când el nu a mai fost al nostru. Ne-a fost luat de alte neamuri. Dar tot noi l-am udat cu sudoarea și lacrimile noastre, tot noi l-am lucrat și l-am mângâiat cu palmele noastre aspre și bătătorite, până când el își revărsa bogăția.

Dacă nu am mai avut pământ pentru rădăcini, atunci ne-am înfipt și mai puternic rădăcinile în cer. Ne-am hrănit mai mult cu pâinea venită de sus, decât cu cea ieșită din țărâna muncită de noi. Și-această pâine ne-a întărit și ne-a oțelit. Așa am supraviețuit veacuri de-a rândul, când cu rădăcinile înnodate în glie, când cu rădăcini neasemuit de lungi sprijinite de cer, ancorați cu trăinicie între lumea de jos și lumea de sus.

Dar acum, nu se mai poate. Nu mai putem îndura atâta batjocură și umilință, atâta neîndurare și rea-voință. A sosit timpul să ne ridicăm fruntea din țărână. Am cerșit mereu drepturi, am murit de multe ori pentru ele, am fost bătuți și schingiuiți, dar astăzi suntem hotărâți să pierim până la unul, pentru libertatea noastră.

Iancu ne este alături. Ne îndrumă, ne veghează, ne încurajează. L-am auzit când le-a spus cu hotărâre celor puternici: Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari să și-o stoarcă prin luptă!^[1]. Drept îi, că suntem tari și mulți, așa cum ne-a încurajat tot Iancu, și ne-a deschis ochii că-i putem birui.

De aceea, ne-am și apucat de treabă. Din uneltele de lucru, ne-om face arme și-om merge cu piepturile goale împotriva plumbilor sloboziți de dușman, împotriva ghiulelelor și a furcilor ce ne așteaptă la marginea drumurilor cu ștreangul pregătit. Dar vom birui, știu bine.

Acum îmi ascut securea. Ea e unealta de căpătâi a moțului, a treia lui mână. Fără ea ar fi un om mort. Cu ea își taie lemnul din pădure pentru a-și face casă, grajd și cocină. Cu ajutorul ei își face gard pentru a-și împrejmui gospodăria, dar și șindrilă pentru a-și acoperi casa. Cu securea își înfrumusețează și-și încrustează stâlpii porții sau ai târnațului. Tot cu ajutorul securii își face jug pentru prins boii, și carul și-l face cu ajutorul ei, și roțile, grapa, plugul, războiul de țesut al femeii, furca ei de tors, fusul, croșeta, andrelele, grebla, ciubărul, donița pentru apă, șuștarul pentru lapte și tulnicul, și lauta, și fluierul pentru cântece în fapt de seară. Tot cu securea își face moțul patul în care doarme, masa pe care mănâncă, lavița pe care se odihnește, scaunul, blidul și lingura, leagănul pentru prunci.

Cu ajutorul ei ridică spre cer biserici frumoase, construiește poduri peste ape, mori și șteampuri pentru minereu, vâltori și pive. Dar ce nu face moțul cu securea lui! Ea îi este poate cel mai bun tovarăș de-a lungul întregii sale vieți. Ea nu poate fi înlocuită cu nimic altceva, așa cum nu poți înlocui o mână sau un picior. Ea înseamnă viață. Însă de această dată, eu o voi ascuți pentru a semăna moarte și durere.

După ce mi-am ascuțit securea, toporul și barda, m-am apucat să ascut coasa și s-o îndrept, să o fac armă de luptă… Biata coasă! Ea știe să cânte și să șuiere în zorii zilelor de vară, îngânată de glasul păsărilor, în timp ce culcă în brazde lungi, șerpuite, fânul înmiresmat, încărcat de boabe strălucitoare de rouă. Mânată cu destoinicie de mâinile puternice ale moțului ea îmbrățișează ierburile fragede, pline de flori: mănunchiuri de margarete, de crețușcă, de iarba cucului, de clopoței albaștri, de sulfină, de sunătoare, de clocotici și grozamă, le îmbrățișează cu drag și le sărută ca pe niște fete frumoase pe care apoi le pune la pământ. Ele vor fi apoi sărutate cu foc de soarele verii, mângâiate de adierile suave ale vântului, adormite de cântecul păsărilor și freamătul pădurilor din jur. Și vor deveni în iarnă hrană parfumată pentru vite și lapte bun pentru familia moțului. Dar acum nu pregătesc coasa pentru a îmbrățișa iarba, ci pentru a lovi și a aduce moarte. Nu va simți parfumul florilor coasa mea, ci, doar mirosul sângelui.

Și-am mers apoi la fierarul satului, care nu-și mai vede capul de treabă. Din fierul plugurilor el face acum lăncii. La tot satul. Din plugul care altădată tăia pământul nostru sărac, îl scormonea, îl dumica pentru a primi sămânța de orz, de ovăz, mai rar de grâu, pentru ca moțul să aibă bucate cât să supraviețuiască, acum facem lăncii. Cât mai multe lăncii. Arme de luptă. De vom câștiga, și pită va fi mai multă pe masa pruncilor noștri.

Și Horea o fi tare mândru de noi. Sigur ne vede de-acolo de unde e acum, din raiul străbunilor noștri. Cu fiecare nouă lance făurită de fierar, se mai închide o rană din pieptul celor căzuți în răscoala din cel veac și din toți anii noștri de suferință.

Da, iacătă-i gata, lancea mea. Îi tare faină! Lucește în soare și parcă strigă libertate! O pun în târnaț în așa fel, încât la fiecare răsărit până ce-om pleca la luptă, soarele să-și joace razele în luciul ei și să-i dea putere. Ei și mie.

Dar mai pregătesc lângă lance, coasă și secure, îmblăciul și bâta. Cu îmblăciul zdrumicam altădată spicele de orz și grâu, pentru a le transforma în aur bun de pus pe masă, în pită dulce, dar astăzi, cu el voi îmblăti dușmanul. Iar cu bâta mi-am apărat întotdeauna oile și vitele de jivine, de atacul lupilor sau al ursului. Acum o pregătesc pentru altfel de dușmani. Și chiar de ne-om lupta doar cu mâinile goale, eu știu, că tot de partea noastră va fi izbânda. Așa să ne ajute Dumnezeu!

^[1] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 46.

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad