Iancu la Câmpeni

Iancu la Câmpeni

Zi însorită de vară la Câmpeni. Arieșul curge liniștit la vale, oglindind în undele sale cușmele împădurite ale munților din jur. Dinspre poienile aninate ici-colo pe coastele din jur, coboară până în târg mireasma dulce a fânațurilor înflorite.

În târgul de animale aflat pe malul Arieșului e vânzoleală și gălăgie multă: strigătele târgoveților se amestecă cu sunetul tălăngilor, cu zbieretul vacilor, vițeilor, boilor, oilor și caprelor aduse spre vânzare. Pe delături, cei veniți de departe, la focuri mici de vreascuri, își încropesc câte ceva de-ale gurii. Câte o fată rumenă în obraji, sau câte o nevastă aflate lângă mărfurile unui văsar, cercau ba un tulnic, ba altul, să vadă care sună mai frumos, pentru a putea în fapt de seară să-și cânte din târnaț, aleanul ce le apasă.

Alte femei târguie donițe pentru muls vaca sau pentru adus apă de la izvor, ori câte o oală pântecoasă pentru zeamă, de la olarii de pe Criș. Cele cu dare de mână se uită, întorcându-le pe toate părțile, la pieptarele de Abrud și Zlatna, încercând să le găsească vreo hibă, doar vor putea coborî prețul.

Pe marginea drumului care însoțește curgerea Arieșului, se înșiruie târgovețe cu brușuri de sămătișă, gioabe de smântână, putini cu brânză, oale cu lapte dulce și lapte covăsât, cu grămăjoare de bureți de toate soiurile, cofe pline cu fragi și zmeură.

Târgul însă, e tare slab. Păru să se anime odată cu terminarea slujbei de la biserică, când în târg intrară și cei care participaseră la liturghie…

În aer plutea o stare de surescitare generală, de neastâmpăr, de tensiune mare cu greu ținută în frâu. Bărbații aflați în târg se adunau grupuri, grupuri, discutând și gesticulând înflăcărat. Trecuse aproape o lună de la Adunarea cea Mare de la Blaj, iar solicitările lor nu primiseră nici un răspuns favorabil, ba mai mult, Dieta de la Cluj votase unirea Transilvaniei cu Ungaria. Au fost încrezători în puterea hotărârilor de la Blaj și totuși, nu li s-a făcut dreptate, nici cât negru sub unghie. Amărăciunea le cotropea sufletul ca o otravă. Și peste toate acestea, tot ei sunt cei urmăriți și brutalizați de gărzile maghiare, loviți, batjocoriți fără motiv, prădați și de puținele bunuri pe care le au. Mihălțenii au fost uciși, iar Balint și alții închiși. Doar lupta dreaptă le-a rămas singura speranță. Și Iancu le-a spus în ultima vreme, să fie pregătiți de luptă.

Apoi, deodată, într-o margine a târgului se auziră strigăte, vociferări, încăierări, chiar pocnet de pistoale. Toată lumea aflată în târg se buluci într-acolo. Și lume era multă, pentru că se strângeau oameni la târgul din Câmpeni de pe toată valea Arieșului, ba mai veneau și moții de dincolo, de pe valea Crișului Alb. Întreagă acea mare de târgoveți, tălăzuia spre colțul acela de târg, precum valurile unei mări înfuriate.

De fapt, ce se întâmplase? Printre târgoveți se nimeriseră și oameni de-ai fiscului. Moții aflați în târg, de cum îi văzură, încurajați de ulcelele de vinars sorbite încă de dimineață și de nemulțumirile adunate în suflet de veacuri, tăbărâră asupra lor mai întâi cu vorba, apoi cu pumnii. Unul dintre ei scăpase cu fuga și chemase honvezii, care cu săbii și arme de foc, încercau să ostoiască furia iobagilor și să prindă pe cei care iscaseră toată neorânduiala. Dar soldații se văzură neputincioși, gata, gata să fie înghițiți de mulțimea furioasă ce bulucea în jurul lor fără oprire, din toate marginile târgului. Când se credeau pierduți, striviți de marea de oameni furioasă, din mulțimea care se retrăgea făcându-i loc, spre ei veni un tânăr înalt, cu chipul încadrat de un păr bălai bogat, cu ochii mari și frumoși, de culoarea albăstrelelor. O mustață dreaptă îi încadra gura ce exprima demnitate și hotărâre. Era îmbrăcat în straie moțești. Ajuns în centrul răzmeriței, se săltă pe una dintre tarabele târgului, aflată în marginea Arieșului. De cum îl văzu, lumea se potoli ca prin farmec, așteptându-i cu nerăbdare cuvintele.

- E Avram, feciorul judelui Iancu din Vidra, se auzi murmur în mulțime, murmur ce trecu din gură în gură, precum undele apelor ce se lovesc de maluri… El e cel care ne ajută cu sfaturi în pricinile noastre cu fiscul și cu grofii unguri. E tribunul nostru!

- El este mândria și salvarea noastră! completă altul.

- Nu acum! Încă n-a venit vremea noastră! strigă el spre mulțime. Mai aveți răbdare! Știu că vă e greu!

- Cum nu ne-o fi greu, când tragem mai rău ca marhăle în jug, prin ploaie, zloată sau arșiță, să tăiem bușteni și să-i cărăm la Zlatna, cu carele și boii noștri, zi de zi, pentru o plată de nimic, care nu ne ajunge să ne răscumpărăm robota. Și tot noi suntem târâți prin tribunale, amenințați, schingiuiți de soldații care ne pradă satele, ne omoară bătrânii și femeile. Iar delegații noștri nu sunt ascultați, ba și mai rău, îs băgați fără vină în temnițe.

- Iară noi, cărpinișenii, abrudenii și buciumanii, am fost scutiți de robotă, în schimbul a trei funți de aur pe an, predat la trezoreria statului, iară acu, vin fiscarășii cu armata să ne scoată la robotă. Noi ne-am împlinit angajamentul, dar ei, ba. Nu mai putem suferi atâta nedreptate!

- Nimic nu-i al nostru! Ne-or luat păduri și pășuni și ori de câte ori am despădurit și desțelenit câte un dărăbuț de pământ pă câte o coastă sălbatică sau pă câte o râpă, or venit și ni l-or luat și pă acela. Ne-am săturat de sudălmi și schingiuiri, ne-am săturat să fim mereu valahi proști. Până când om sta cu fruntea în țărână și n-om privi și noi spre soare?

- Și mai sunt acum și noile gărzi ungurești ale grofilor din Abrud, care ne urmăresc și ne vânează peste tot, ca pe animale. Și se mai aude, că vor aduce peste noi și o armată de secui, care știm la ce sălbaticii se dedau.

- Mare dreptate aveți, grăi Iancu mulțimii. A venit vremea să lumineze soarele și asupra nației române. Vremea vorbelor a trecut demult. Acum e vremea faptelor. Nu cu argumente filozofice și umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea!^[1] Astăzi însă, mergeți la casele voastre, dar pregătiți-vă arme și merinde. Curând vă voi da semnalul să pornim la luptă. Mult nu mai avem de așteptat. La arme și loviri, vom răspunde și noi cu arme și lupte. Să vă faceți lănci și să vă îndreptați coasele^[2], dar la nevoie și bâtele or fi bune, și topoarele. Dar nu le folosiți încă. De azi înainte să ascultați numai de mine!

- Uraaa! se auziră strigăte din zeci de piepturi. Vivat, vivat Iancu! Vivat națiunea română! Să ne înarmăm!^[3]

Și cât ai clipi, mulțimea potolită, se împrăștie discutând cu însuflețire și speranță despre lupta ce va urma. Lupta pentru drepturi și libertate.

^[1] Ștefan Pascu, Avram Iancu, București, 1972, p. 99.

^[2] Ibidem, p. 102.

^[3] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 59.

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad