Iancu la Târgu Mureș

Iancu la Târgu Mureș

După absolvirea Facultății de Drept din Cluj, Iancu pleacă la Târgu Mureș pentru a-și satisface stadiul de cancelist sperând astfel, că va putea ca avocat, să apere drepturile nației sale.

Aici se întâlni cu mulți dintre foștii săi colegi de la Cluj, dar și cu alți tineri care absolviseră mai demult dreptul. Toți acești tineri, în marea lor majoritate, provin din familii de iobagi și doar un număr neînsemnat dintre ei aparțin clasei nobiliare. Cunoscând soarta grea a iobagilor, animați de ideile revoluționare ce răzbat până la ei din vestul Europei, stăpânind cunoștințe juridice temeinice, îmboldiți de elanurile tinereții, ei sunt hotărâți ca prin orice sacrificiu să facă dreptate poporului român.

Se întâlnesc de multe ori în casa locuită de Iancu, unde discută toate noutățile din gazete, dezbat evenimentele zilei, cântă doine sau programează excursii în împrejurimi. La un moment dat, se constituie într-o asociație care are ca scop instruirea membrilor săi în cultura națională. Însă, după câteva întruniri, la care au participat și protopopii Farago și Trombitaș, au fost nevoiți să renunțe. Maghiarii se simțeau amenințați de inițiativa tinerilor români, iar în Gazeta de Transilvania, Gheorghe Barițiu îi mustră pentru curajul lor, și le recomandă „prudență”.

Dacă printre tinerii din grupul lor, Papiu Ilarian are faima celui mai strălucit student al școlilor din Cluj, iar Samuil Poruțiu este respectat pentru maturitatea ideilor sale, în schimb, Avram Iancu se ridică mai presus de colegi prin farmecul său înnăscut, prin pasiunea nestăvilită pe care o pune în convingerile politice și prin voința ce nu cunoaște nici un obstacol.

De multe ori, grupul românilor canceliști se reunește într-una din crâșmele orașului, unde în fumul gros și mirosul de vin acru, poate îndoit cu apă, în cântecele dezlănțuite ale lăutarilor, ei continuă să dezbată problemele ce-i frământă cu asupra de măsură.

La una dintre aceste întâlniri, după ce le-au răsunat în urechi întruna, ceasuri de-a rândul ceardașuri ungurești, Iancu numai ce se opri deodată din vorbă. Se sculă de la masă cu ochii scăpărându-i de mânie și se îndreptă hotărât către lăutari, căutându-se prin buzunare, de unde scoase câțiva galbeni și-i întinse lui Șandor.

- Șandore, ceardaș ai cântat toată seara, acum, rogu-te, cântă-ne și nouă câte o țarină, câte o doină de dor și de jale, că amar ni-i sufletul!

Șandor luă galbenii făcând o plecăciune adâncă și începu să cânte țarina de la Abrud, în ovațiile canceliștilor români și sub privirile furioase ale tinerimii maghiare.

Deși conflictele între tinerii maghiari și români erau numeroase, Iancu se bucura de respect în ambele tabere, fiind desemnat de multe ori de președintele Tablei (rectorul) să facă anchetele de rigoare în cazul unor dispute de acest fel. De aceea, și în acest caz, deși s-au simțit jigniți de intervenția românului, tinerii maghiari s-au abținut să protesteze, făptura subțire și demnă a Iancului, impunându-le respect. Și mai era și faptul că românii semnaseră și ei într-un moment de entuziasm Memoriul canceliștilor din Târgul Mureș către împăratul din Viena, în care ei, maghiarii, cereau libertatea presei și uniunea cu patria soră, adică, unirea Transilvaniei cu Ungaria. De aceea, pentru moment, maghiarii n-ar fi vrut o ceartă cu grupul românilor, sperând că aceștia le vor sta în continuare alături, susținându-i.

Însă, românii s-au dezmeticit repede că în Memoriu nu se ține câtuși de puțin seamă de existența nației române. Tocmai aceste aspecte le dezbăteau acum aprins la masa lor.

- Ne-am lăsat prostiți! striga unul.

- Iar ne-au tras pe sfoară! Doar interesele lor și le susțin, ca-ntotdeauna, de veacuri, adăugă altul.

- Să se șteargă iobăgia, interveni Ilarian, și fără nici o despăgubire, că doar am plătit destul, veacuri întregi, cu sudoarea și sângele bunilor și străbunilor noștri.

- Voim să se respecte toate naționalitățile și limbile lor, să se bucure toți de drepturi egale, nu numai unii să se îmbuibe mereu, spuse și Iancu, cu privirile încețoșate la auzul doinelor ce izvorau precum susurul blând al izvoarelor de munte, de sub arcușul viorii lui Șandor.

La mesele maghiarilor se discuta cu aprindere mare, se striga, se înjura, comesenii părând gata, gata să se încaiere la bătaie, în timp ce aruncau priviri furioase spre români.

- Uniune sau moarte! strigă acum maghiarii. Și mai îmi spune deunăzi Urhazy, scriitorul: Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!^[1] Auzita-ți voi, mai mare nesimțire? interveni la rândul său, revoltat, Poruțiu.

- Toată Europa strigă: Libertate, egalitate, frățietate!, iar noi nici în ceasul al doisprezecelea să nu ne cerem drepturile? Ba, principiile acestea trebuie să fie și deviza noastră, tezaurul cel mai scump și obiectul cel mai sfânt. Trăind cu ele și pentru ele, suntem gata a da mâna cu cei mai neîmpăcați vrăjmași ai noștri, oferindu-le cel mai sincer ajutor ce se poate aștepta de la un popor european. Despoiați însă de aceste principii, suntem hotărâți dintru început, cu cea mai bărbătească seriozitate a ne vărsa sângele până la cel din urmă român^[2], spuse Iancu.

^[1] Siviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 36.

^[2] Ibidem.

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad